Scurta poveste a momentului meu de celebritate
Pe cine să urmăresc pe Pinterest?
Povestea a început anul trecut, când am observat că profesorul meu de franceză este pasionat de sport. Spunea că profită de fiecare ocazie pe care-o are ca să meargă la fotbal şi că pedalează destul de mult în timpul liber care-i mai rămâne.
Într-o zi l-am întrebat dacă i-ar plăcea să participe la un triathlon. Mai era o lună până la triathlon-ul de la Mamaia şi, gândindu-mă la câtă mişcare făcea de obicei, am considerat că nu mai era nevoie de prea multă pregătire.
Nu mă aşteptam să răspundă pozitiv. De fapt, mă aşteptam să-mi spună că o să se gândească la asta, ca să fie politicos şi să nu respingă ideea din start. Nu ştiu exact de ce eram sceptic în legătură cu lucrul ăsta. Probabil pentru că drumul de la Focşani până la Mamaia şi înapoi nu e chiar la îndemână (vorbim, totuşi, de 600 km dus-întors), iar pe domnul profesor nu-l vedeam ca pe un om care să aibă atât de mult timp, mai ales că, pe lângă predatul limbii franceze în liceul pe care l-am terminat, scrie poezii (a lansat deja câteva volume) şi este şi Preşedintele Corului ”Pastorala” din Focşani.
Răspunsul, spre bucuria mea, a venit pe loc. A fost un „Da” hotărât, atenuat puţin după de „sper să nu intervină altceva până atunci”. Oricum, în principiu, domnul profesor era ca şi înscris în competiţie, pentru că-şi dorea foarte mult să încerce şi acest lucru.
L-a încercat, iar după competiţie mi-a zis că vrea să participe şi la triathlon-ul din iarnă, că atât de mult i-a plăcut. Şi a participat! Sâmbătă a făcut de unul singur toate probele, adică 5 km de alergare, 12 km de ciclism și 500 de metri de înot. Atunci mi-am dat seama că pentru dumnealui triathlon-ul a devenit un nou hobby, iar eu m-am simţit mândru că am ajutat la realizarea acestui lucru.
L-am întrebat ce l-a impresionat atât de tare la primul triathlon de s-a hotărât să se încrie şi la al doilea:
„Să fiu sincer, am simțit că fac parte din peisaj, că mă pot contopi cu ceilalți, care pentru mulți reprezentă o minoritate, dar mie îmi place să o numesc, așa cum a făcut-o și un mare scriitor francez ”une minorite silencieuse”. Această minoritate va deveni în câtva timp o majoritate în sportul din România din mai multe motive:
1. Este vorba de ceva mult mai select decât alte ramuri sportive, fără a le discredita;
2. Emulația este peste măsură de interesantă. Adrenalina crește până la cote pe care nu le considerai de atins;
3. Se citește în ochii oamenilor participanți un interes, un echilibru și o dragoste aparte pentru aceste probe din care este format triathlonul;
4. Poți să întâlnești vechi prieteni, vechi elevi, dar totodată poți să-ți faci noi prieteni, oameni ce împărtășesc, asemeni ție, o nebunie, o pasiune, într-un cuvânt ”o eliberare”;
5. Dacă vorbim despre performanță, consider că fiecare o simte în felul său. Personal, fiind o persoană ce dorește să atingă un nivel maximal al unei activități, aș dori să avansez, să performez, să depășesc anumite limite pe care acum, probabil, simt că le-am atins.
În fine, eliberarea de care vorbeam la început poate crea dependență. Însă e o dependență plăcută, de care unii oameni nici nu au habar. Faceți sport, dragii mei. Nu TV, nu prea mult internet.”
Cred că nu ne costă nimic dacă le arătăm celor din jurul nostru că, dacă doresc, pot desfăşura şi alte activităţi pe lângă cele pe care le desfăşoară deja. Într-adevăr, norocul meu a fost că domnul profesor a fost deschis spre nou, dar sentimentul pe care-l simţi când vezi că cineva a descoperit o nouă pasiune cu ajutorul tău nu se compară cu nimic în lumea asta, de-aia încercarea de a le spune celor din jur că ar putea face şi altceva merită din plin.
Voi cunoaşteţi sentimentul? Ne puteţi povesti câte ceva despre cum aţi ajutat pe cineva la descoperirea unei noi pasiuni?
